joi, 9 februarie 2012

Din ultima perioada...

Anul trecut a fost un an greu pentru mine...la ultimul examen inainte de disertatie primesc un telefon urgent de la mama mea, imi spune ca bunicul e in spital, vor sa il opereze de urgenta de cancer la colon. O veste socanta, venita de nicaieri...am dat examenul si am fugit la spital in lacrimi, nu stiam ce urma sa se intample. Operatia nu a avut loc atunci, ci dupa cateva zile. Nimeni din familie nu stia nimic despre boala, de cand au inceput simptomele, bunicul nu a spus nimic, dar in ultimele zile nu reusea sa mearga la toaleta. Dupa operatie am aflat ca tumora a fost foarte mare (T4), cancerul era in stadiul 2B. A fost o perioada foarte solicitanta, vizite la spital, a avut complicatii, s-a format o fistula..bunica mea statea zi si noapte langa el, el nu se putea ridica din pat deloc. Un om inalt, puternic, era acum neputincios, nu putea nici sa bea apa singur. Am dat disertatia, s-a bucurat alaturi de mine, chiar daca inca era in spital. Dupa ce a fost externat, starea lui generala nu dadea semne de recuperare rapida. Inca nu putea sa mearga in picioare, avea tot timpul scutec pentru adulti si era trist. El a fost mancator de carne toata viata, manca la fiecare masa carne si noi restul am incercat dupa operatie sa ii oferim mancare cat mai sanatoasa si vegetariana, fiindca scurgerile din colon inca nu i se opreau...te ingrozesti sa vezi cate depuneri se afla pe peretii colonului. El a devenit tot mai trist, era obisnuit cu o viata activa, mereu lucra ceva in curte, in gradina, mergea cu bicicleta, mergea pe camp, nu putea sta. Acum era tintuit la pat..nu vroia sa se gandeasca deloc la boala, nici nu vroia sa stie ce anume are, nici doctorul nu i-a spus fiindca nu a fost bolnav in viata lui, nu a fost niciodata internat si era foarte speriat. Am petrecut si ziua lui de nastere impreuna..am incercat sa facem sa se simta ca de obicei, dar nu era la fel, era trist si ingandurat. A urmat controlul post operator, l-am dus la spital la o luna dupa ziua lui..asta se intampla vinerea. Era necajit, i-am zis ca mergem sambata la el si el a zis sa nu mai batem masina, nu are rost, ca luni vine inapoi acasa. Duminica dimineata la 9 suna bunica mea ca nu e bine cu el, crede ca moare. In timp ce ii schimba asistenta pansamentele a vazut ca a inchis ochii si nu mai raspunde..au chemat repede doctorii, l-au resuscitat, a tusit un pic, l-a intrebat asistenta cum se simte si el a zis "o ţâră mai bine"..si astea au fost ultimele lui cuvinte, a murit in 11 septembrie 2011. Pana am ajuns la spital era deja mort..nu pot descrie ce am simtit in momentele alea..toti bunicii mei au fost in viata de cand ma stiu si el era primul care ne parasea. Nu m-am gandit niciodata la lucrul acesta, il vedeam sanatos, ma gandeam ca va muri de batranete. A urmat o perioada foarte neagra, depresie, deznadejde, pur si simplu m-am simtit goala in interior, nu mai simteam bucurie pentru nimic. Au urmat alte necazuri, inca doua persoane din familie au murit..nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam chef de viata, de nimic.
Dupa un timp am inceput sa gatesc din nou, am incercat sa ma concentrez pe alte lucruri fiindca nu puteam continua asa. Am citit mult, m-am dedicat ajutorarii animalelor asa cum am putut, am vrut sa simt ceva bun in suflet, nu numai tristete. Acum ma simt mai bine un pic, chiar daca ma intristez zilnic din cauza rautatii oamenilor... Oricat m-ar jigni unii si altii pentru stilul meu de viata, oricat de proasta m-ar considera fiindca iubesc animalele, nu am sa ma schimb vreodata. Pentru mine e clar cine sunt si acesta e singurul lucru care conteaza.